Cuvantul anului 2013: iubire

Am imprumutat o practica de-a Deliei, incepand cu acest an. Mi-am ales un cuvant pentru 2013: iubire. Va veti gandi ca o caut... Nu, iubirea m-a gasit deja. Vreau, de fapt, ca anul acesta sa arat oamenilor pe care-i iubesc, cat mai mult acest lucru. E usor sa spunem te iubesc... E mai greu sa o aratam in fiecare clipa!

La un moment dat pe parcursul vietii ajungem sa consideram ca este normal ca cei dragi sa fie acolo, indiferent ce facem sau spunem noi. "Take for granted" este expresia care exprima cel mai bine ce vreau sa spun. Anul acesta vreau sa uit aceasta expresie. Anul acesta vreau ca cei dragi mie sa simta acest lucru, nu doar sa-l stie. E timpul sa ma intorc la ce ma face cu adevarat fericita: a oferi dragoste celor dragi in tot ceea ce fac.

Acum aproape 9 ani am ales dragostea atunci cand si ea m-a ales pe mine. Am avut puterea sa renunt la mine pentru Noi. Acum aleg sa manifest din nou dragostea, sa o traiesc in fiecare clipa... pentru ca: Life is a beautiful song...

O comoara...

n-am mai scris de mult... as zice ca aproape de 9 luni. 9 luni in care am crescut, m-am dezvoltat, dar nu profesional. ;) m-am dezvoltat prin cresterea unei comori in mine. o comoara pe care o astept, sa o pot tine in brate, sa ii vad ochisorii zambind, sa ii aud plansetul induiosator, sa simt materializarea tuturor asteptarilor, a visurilor si a planurilor ce m-au sustinut in toate aceste luni. au trecut extrem de repede si intr-un fel usor. am avut norocul sa nu am mult de suferit de pe urma acestor schimbari, ceea ce mi-a crescut bucuria trairii acestei experiente.

ceea ce mi se pare ciudat este faptul ca in tot acest timp nu am simtit nevoia sa scriu. nu am scris niciodata pe blog "pt ca trebuie". am scris doar cand am avut inspiratie. si in toate aceste luni nu am avut deloc inspiratie in sensul asta. nu-mi explic acest fapt, mai ales ca daca stau si ma gandesc despre o astfel de experienta ar fi muulte de spus. si totusi eu nu am gasit ce sa va spun. pot sa spun doar ca e o experienta pe care fiecare o traieste diferit, asa ca ceea ce poate simt eu nu simte alta femeie sau chiar alt barbat, mai ales ca pentru ei - barbatii, perioada sarcinii nu e traita la fel de intens.

mai am putin... 2 saptamani... si poate apoi imi va reveni inspiratia si daca voi avea si timp, va voi mai impartasi din gandurile mele. acum ma retrag, caci resursele inspirationale s-au epuizat deja. :D dar va dau un singur sfat: nu amanati anumite decizii datorita factorilor externi. desi, unii ar zice ca lucrurile se intampla exact atunci cand trebuie sa se intample. insa cateodata trebuie sa le facem si noi sa se intample. dar, gata cu filosofia! va pup, va imbratisez si... sper sa va mai tin la curent! ;)

Surprize, surprize!

Intotdeana in viata avem asteptari. Indiferent de situatie, ne asteptam ca cei de langa noi sa se comporte intr-un anumit fel, ne asteptam sa avem anumite rezultate, ne asteptam sa primim ce consideram ca meritam. O parte din educatia noastra se si bazeaza pe stabilirea obiectivelor. Obiective = asteptari. Insa ma gandeam zilele astea ca atunci cand avem anumite asteptari, practic facem presupuneri in legatura cu ceva. Iar rezultatul asteptat este de fapt confirmarea respectivei presupuneri. Ducandu-ma pe firul acestui gand am ajuns la concluzia ca eu prefer surprizele, in locul confirmarilor. Viata e mult mai frumoasa cand ti se intampla lucruri la care nu te astepti. Confirmarea unei asteptari iti ofera o bucurie limitata de dimensinea asteptarii initiale. Insa o surpriza poate depasi cu mult limitele impuse de conceptul asteptarii. Bineinteles ca am luat in discutie doar partea pozitiva a problemei. Azi sunt prea bine-dispusa sa iau in calcul varianta cu surprizele negative sau esecul in cazul unei asteptari.

Asa ca vreau sa va dau un sfat: amintiti-va cat de mult va plac surprizele si incepeti sa faceti surprize celor dragi! Treceti dincolo de pragul confirmarii in ce va priveste si surprindeti-i in mod placut! Prea mult obisnuim sa luam de bun ceea ce e in jurul nostru, sa ne asteptam ca persoanele pe care le cunoastem sa se multumeasca doar cu confirmarile comportamentului cu care i-am obisnuit. Uitam sa traim inafara patternului creat initial. Iesiti din carapace, amintiti-va frumusetea inceputurilor si incercati sa o recreati. Ne plangem de monotonie, ne plangem de rutina, dar comportamentul nostru e o simpla confirmare a asteptarilor celuilalt la adresa noastra. Sau nici macar... Viata e scurta! Faceti-o sa fie frumoasa! Fiti spontani! Faceti surprize placute, caci – va spun un secret - roata se va intoarce! ;)

Din concediu...

Da, stiu.. m-am intors de ceva vreme din concediu si n-am reusit sa va scriu inca opinii. In schimb am citit tot felul de opinii din concediile multora plecati peste hotare vara asta. Si ma intreb cati dintre ei au apucat sa vada macar o treime din tara noastra? Nu condamn pe nimeni, dar dupa tot ce am vazut, am ajuns la concluzia (din nou) ca avem o tara frumoasa, care chiar merita vazuta! Insa, din cauza faptului ca nu stim sa ne promovam tara, putina lume stie asta!

Acum ma bucur ca am petrecut o saptamana plimbandu-ma cu cortul prin tara. Si stau si ma gandesc ca intr-un fel trebuie sa multumesc crizei pentru asta: altfel cine stie pe ce plaja straina ma lafaiam si eu vara asta. Adevarul e ca de foarte mult timp mi-am dorit un astfel de tur prin tara. Insa nu am avut niciodata nebunia necesara sa-i pot convinge pe cei de langa mine sa faca asta. Am fost doar doi, eu cu sotul (spre mirarea unora – da, poti petrece un concediu in doi, fara sa te plictisesti :P) si pe parcursul concediului, deja planificam pe unde ne plimbam anul viitor, caci intr-o saptamana nu apuci sa vezi foarte multe. Nu ma apuc acum sa va insir locurile vazute, caci e prea mult, insa va spun ca am coborat spre Dunare pe directia Hunedoara – Targu Jiu – Baile Herculane si ne-am intors pe Transfagarasani. A fost superb!

Concluziile acestui concediu sunt: 1. Sunt foarte multe de vazut la noi in tara. 2. Te poti simti foarte bine si fara 4 stele si all inclusive. 3. E extrem de placut si sanatos sa faci aproape zilnic gratar pe malul unui rau sau lac. 4. Habar nu avem sa facem turism! 5. Stam destul de prost cu placutele de semnalizare a directiilor! 6. Habar nu avem sa facem turism! (nu sunt uituca, stiu ca am mentionat deja asta, dar e atat de important incat trebuie repetat!) 7. Drumurile noastre toate... aici stiti despre ce vorbesc. :D 8. Muuulte altele, care acum nu-mi vin in minte! Aaaa... si 9. Am descoperit ca reprezint o deosebita atractie ... pentru viespi! Doar doua m-au intepat din cate mi-au dat tarcoale... si una inca in timp ce conduceam! Mama ei! ;) Cu ocazia asta am descoperit la ce se mai pot folosi dozele de bere! Am pus una direct pe intepatura si foarte bun efect a avut!

Mi-ar placea sa va pot descrie ce am vazut... dar pentru unele locuri nu sunt cuvinte! Iar pentru celelalte nu-mi ajunge timpul! Sunt locuri in care linistea troneaza peste frumusetile naturii, o liniste si o armonie care-ti impresoara sufletul si iti insufla fericire! Si as putea spune ca a mai fost inca un lucru ce m-a facut fericita: faptul ca erau multi ca noi. Te intalneai cu oameni care veneau din directia in care mergeam noi si mergeau pe drumul batut de noi pana atunci! Tineri sau mai in etate, fara pretentii, cu masina si cortul in spate, se bucurau de bogatiile nepretuite ale tarii noastre! Incercati si voi! Merita! Iar cei ce ati facut-o deja, povestiti-ne si noua!

Drumul spre fericire

Am dat astazi peste blogul lui J.D. unde am gasit un citat (usor modificat de el) din care am luat si eu doar partea care ma caracterizeaza: “Uneori trebuie sa iubim un om nepotrivit o data sau de doua ori de-a lungul vietii, pentru a putea aprecia un om bun.” Este un citat care spune foarte multe lucruri despre trecutul meu. Caci toate relatiile, indiferent ca au fost profesionale, de prietenie sau amoroase, m-au ajutat sa mai fac un pas in autocunoastere si in drumul meu spre fericire. Fiecare relatie, cat de banala sau nepotrivita a fost, mi-a adus ceva nou in viata. Am descoperit cateceva despre mine, despre ceea ce imi place, ceea ce mi se potriveste si mai ales ceea ce caut eu de fapt in viata, acest ultim fapt ajuntandu-ma sa recunosc si sa stiu sa apreciez adevarata valoare a persoanei de langa mine.

Exista persoane – fericite as spune – care intalnesc din prima omul pe care il cauta. Sau care se multumesc cu ce au gasit prima data si se adapteaza la acea relatie. Nu am fost niciodata asa. Eu a trebuit sa caut tot timpul (desi tarziu am realizat ce cautam de fapt) si nu m-am multumit cu mai putin decat credeam eu ca merit. Au fost momente in viata mea cand nu am stiut sa apreciez omul de langa mine, insa abia dupa cativa ani am realizat acest lucru. Sunt convinsa ca multi patesc la fel. Insa trebuie sa stiti ca nu e sfarsit de lume daca se intampla asa. Viata nu intamplator ne scoate in cale anumiti oameni, ne pune in anumite situatii sau ne face sa ne implicam in anumite relatii. Totul este sa stim sa invatam din aceste experiente, sa scoatem la iveala ceea ce ne face cu adeavarat fericiti, sa nu ne multumim niciodata cu mai putin decat meritam, sa nu ne complacem in relatii de frica singuratatii, sa avem curajul sa aspiram la linistea, armonia si frumusetea unei relatii ideale (oricare ar fi idealul fiecaruia dintre noi). Practic avem o singura viata si nu cred ca e cazul sa o traim tanjind dupa “jumatatea noastra” din spatele unei relatii de resemnare. Si sa clarificam un lucru: nu cred in “jumatati”, cred doar in oameni mai mult sau mai putin compatibili! De aceea va spun nu va fie frica sa cautati, sa iubiti, sa suferiti, sa renuntati si sa o luati de la capat! Daca nu v-ati gasit inca “jumatatea”, poate nu sunteti inca pregatiti pentru ea, nu ati sti sa o apreciati la adevarata valoare si mai aveti putin de invatat! Am descoperit in ultimul timp ca viata te pune in anumite situatii doar atunci cand esti pregatit pentru ele, nu cand iti doresti tu!

Vreau astazi sa le multumesc tuturor celor care au dat o mana de ajutor (si fara sa stie) in drumul meu spre fericire. Fara ei nu eram azi cine sunt. Fara ei nu descopeream iubirea, nu sufeream, nu stiam ce-i fericirea si cum o poti atinge. Va multumesc, cu drag!

La rascruce de drumuri...

Nu am mai scris de ceva timp aici, caci mi-am mai facut un blog: Diatia pe tava si am scris mai multe acolo. Am incercat sa le delimitez putin. Asta a ramas blogul meu de suflet, iar celalalt e pentru "rutina de zi cu zi". La asta apelez cand am cate o stare mai speciala. Ca acum de exemplu, ca simt ca lucrurile nu merg in directia in care trebuie.

Sunt momente in care te simti cumva spectator la viata ta. Si te intrebi ce nu e in regula? Nu poti chiar pune punctul pe I si stai doar si astepti sa vezi ce urmeaza. Poate acum e de fapt momentul in care ar trebui sa faci ceva! Ca simti ca bati pasul pe loc. Dar te vezi la o rascruce de drumuri si nu stii in ce directie sa o iei. Toate par interesante. Pentru multe din ele simti ca ar fi momentul. Si bineinteles directia in care te duce fiecare e total diferita! Ce faci? Cum alegi? Intr-un moment de slabiciune te gandesti: ce bine ar fi sa aleaga altcineva pentru mine. Insa te revolti apoi si spui : cum? Sa merg apoi pe drumul decis de altii? Nuuu! Asa ceva nu se poate. Trebuie sa fii stapan pe viata ta si sa-ti asumi alegerile pe care le-ai facut. Si revii la analiza situatiei, a directiei in care ai vrea sau ar trebui sa mergi. Incerci sa cauti criterii dupa care sa-ti fie mai usor sa alegi. Sa-ti stabilesti prioritatile. Oricum nici una dintre ele nu are resursele necesare. Financiare, ma refer. Si simti ca fiecare ti s-ar potrivi! Si ca daca acum nu le faci, poate mai incolo e prea tarziu si-ti va fi mai greu, poate chiar imposibil sa mai faci ceva in directia aia. Stiu, in viata niciodata nu e prea tarziu! Insa de cate ori ati patit ca ati tot amanat ceva, ca nu e momentul potrivit si v-ati trezit dupa ani de zile ca nu ati mai facut niciodata acel lucru? De exemplu, eu am patit-o cu dansul. De la 18-20 ani m-a tot batut gandul sa merg sa fac dansuri. Si tot timpul a fost cateceva: ba nu am avut bani, ba am avut probleme de sanatate care nu mi-au chiar permis, ba nu am avut elan, ba am uitat de acest vis... si uite-ma dupa 10 ani ca tot la nivelul de vis a ramas. Si acum ... e prea tarziu! Caci vroiam ceva la nivel profesionist, bineinteles! Dar mi-ar fi placut!

Insa sa revin in intersectia in care am ramas. Ca oricum nu am inaintat nici un pas! Ca tot nu stiu in ce directie! Stiti cum e: toata lumea promoveaza acum ideea de obiective. Sa-ti stabilesti obiective clare si drumul pe care il parcurgi, planificat pas cu pas. De acord, dar ce faci cand nu sti ce obiectiv sa alegi? Ca te atrag mai multe? Si nu le poti alege pe toate, caci la un moment dat se exclud reciproc. Hmmm... grea problema. Pana la urma stiti ce o sa fac? Aleg varianta cea mai usoara: imi iau concediu! Si dupa cateva zile libere poate se mai ridica ceata si se limpezesc gandurile astea ale mele. Ca nu-s obisnuita sa stau tot in ceata! Si nu face bine nici la sanatate! Voi ce ati face?

Mai tineti minte 1 Iunie?

M-a surprins mama cu un cadou... de 1 iunie! O zi speciala despre care iti vine sa spui multe. Insa, poate ar fi timpul sa nu mai spunem nimic... si sa facem. Sa profitam de initiativa unora si sa iesim la joaca! Te invit sa sarbatoresti 1 iunie asa cum o faceai poate altadata! Sa mai fii pentru cateva ore din nou copil! Mihaela are o idee geniala. Intra aici si vezi despre ce e vorba! Cred ca o sa iti placa! Ne vedem acolo? ;)

need a hug!

Astazi, 20 mai 2009, este ziua in care in 111 orase se impart imbratisari gratuite! Ma gandesc daca exista cineva care sa nu fi auzit pana azi despre acest proiect. Imi amintesc ca anul trecut sau acum doi ani am vazut in centrul Clujului o multime de tineri cu pancarte pe care scria free hugs, care se plimbau si ofereau imbratisari gratuite celor ce vroiau. O initiativa foarte frumoasa. Mai multe detalii gasiti aici. Prima campanie de genul a avut loc in Sydney in 2004. De acolo si denumirea initiala la noi : free hugs, care acum s-a transformat in “imbratisari gratuite”. Este practic o campanie care te indeamna “sa nu-ti ignori semenii, sa nu uiti sa fii om!”

Mi-ar fi placut sa am timp azi sa ma plimb prin centru sa ii vad. Chiar sa-mi iau doza de imbratisari de la ei. Doza de care am tot mai mare nevoie in ultimul timp. Caci zilele astea nu mi-e foarte usor. Se schimba unele lucruri si nu am ce face. Sunt momente in viata cand ceea ce vrei nu coincide deloc cu ceea ce poti face. Cand in loc sa decizi cu inima, decizi cu mintea. Ideal este ca cele doua sa te conduca in aceeasi directie. Insa idealul este departe de realitatea in care traim acum. Si atunci ai de ales. Sau mai bine zis nu ai de ales si aia e problema.

Asa ca daca ma vedeti pe strada si nu am zambet in priviri ca de obicei, imbratisati-ma. La fel faceti si cu cei dragi voua. Nu mai lasati ca timpul sa treaca fara sa le spuneti cat va sunt de dragi, fara sa le oferiti cea mai calda si din suflet imbratisare. Si un zambet sincer si plin de sens poate fi de ajuns. Nu uitati ca oameni suntem toti si toti avem nevoie de tandrete, atentie, caldura, sustinere.

I-ati vazut azi pe strada? Vi s-a parut ciudat sau ati zambit nostalgic cand i-ati vazut? Poate ca acum mai mult ca niciodata avem nevoie de astfel de initiative! Incurajati-i! Imbratisati-i! Si luati-va doza de caldura si energie din imbratisarea lor!

Cei ce vor sa vada inceputurile acestui proiect de umanizare se pot delecta cu clipul de mai jos. Merita!

cadou pentru fumatori!

Ma distram azi de cat de ingeniosi sunt oamenii. Se pare ca un fumator care are o tipografie, satul de pozele nasoale de pe pachetele de tigari, s-a apucat sa-si printeze niste stickere pe care si le punea pe pachetele de tigari. Vazandu-le prietenii lui au cerut si ei. Si uite asa s-a nascut o noua afacere. Nu stiu peste cat timp le veti gasi in magazine. Sunt foarte funny, avand imagini cu emoticoane, proverbe, desene etc.

Si uite asa, omul a gasit o rezolvare a unei probleme. Pe langa pretul mereu crescator al tigarilor, unii fumatori erau deranjati de aceste imagini si texte de pe pachete. Pretul crescand treptat (ca doar nu-s prosti sa-l dubleze dintr-o data, ca nimeni nu mai cumpara) omul ajunge sa nu simta pregnant atentatul la buzunarul propriu. Iar acum, cu aceste stickere, nu mai vede nici imaginile care il puteau ingrijora. Eu nu sunt o fumatoare, nu am fost niciodata, dar ideea cu stickerele imi place inclusiv mie. As cumpara sa fac cadou unor fumatori. Cu 1 leu iti poti “decora” 5 pachete de tigari fata-verso. :) Bineinteles ca stickerele le poti folosi pe orice, dar sunt dimensionate pentru pachetele de tigari.

Ce misto ar fi sa putem face stickere de genul pentru toate lucrurile exterioare care exercita un anumit nivel de stres asupra noastra. :)) Deja viata ar fi mult mai simpla! Si noi nu stim sa traim simplu, noi trebuie sa complicam lucrurile de fiecare data. Ca altfel ne plictisim, nu? :P

balansoarul mostenit

Mai nou imi gasesc linistea – si numai pentru 5 min – intr-un loc calm, plin de amintiri, pe balconul meu. Ok, e un simplu balcon veti spune... insa, pe balconul ala, exista un loc aparte, ocupat de un obiect aparte. :) Am si eu o mostenire, foarte draga mie. Am cerut si am primit (din pacate mai repede decat imi doream) un scaun balansoar de la bunicul meu. Pe care l-am pus acum intr-un colt, la soare, pe balcon. Este scaunul pentru care ne bateam cand eram mici, care dintre noi (nepotii) sa stam pe el. Este scaunul care, odata cu trecerea anilor, a devenit parte din el, din bunicul meu. Scaunul care il acompania cuminte, in fiecare zi, in orele lui linistite de lectura. Da, caci bunicul meu, pana la frumoasa varsta de 85 ani, a citit zilnic. Sau il mai folosea sa priveasca documentarele, emisiunile politice, cele folclorice sau tele-enciclopedia la TV. Acum ca ma gandesc, as putea zice ca sunt invidioasa pe scaunul balansoar. Caci a avut ocazia sa petreaca mult mai mult timp cu bunicul meu decat mine. Insa ma bucur enorm ca acum e al meu impreuna cu toate amintirile si incarcatura emotionala pe care o poarta in “incheieturile” lui.

Acum ma odihnesc eu balansandu-ma cu el, stau si citesc eu la soare, imi impartasesc eu gandurile si sperantele celui ce a fost poate “cel mai apropiat prieten” al bunicului meu.

Pe balansoar.. life is a beautiful song!

just memories...

De cate ori va napadesc amintirile? Vechi, antice si de demult? Prafuite, ascunse pe rafturile din spate ale memoriei? Amintiri care credeati ca s-au “evaporat”... ies la iveala si va fac sa zambiti. :D Imi plac la nebunie momentele astea. Si pot spune ca am o memorie extraordinara din punctul asta de vedere, spre mirarea multora care ma cunosc. Ma surprind amintindu-mi scene de acum 19-20 ani sau chiar mai mult. Si pe deasupra, imi amintesc inclusiv detalii legate de anumite haine care le purtam in diverse situatii, de ex – acum 20 ani.

Citeam in liceu “In cautarea timpului pierdut” de Marcel Proust si savuram paragrafele in care descria amintirea din copilarie a aromelor biscuitilor cu ceai de la matusa lui. Nu credeam atunci ca voi derula la fel in minte momente, imagini, emotii... Si ma intreb: ce am fi noi fara amintiri? Multi spun: traieste prezentul, trecutul trebuie sa ramana in urma. De acord, dar nu-l pierdeti de tot pe drum, caci fiecare amintire, fiecare farama de traire pe care ati avut-o v-a imbogatit in acel moment si v-a facut sa ajungeti ce sunteti acum. Ok, nici ca mine sa nu fiti, sa va impuiati memoria cu toate detaliile (pe care sincer, nu vreau sa le stochez intentionat.. dar nu am ce face!!! :)) ), dar incercati sa va pastrati cat mai mult proaspete in memorie momentele importante, sentimentele, emotiile care chiar v-au umplut sufletul de bucurie. Sunt clipe cu care nu va veti mai intalni si care traiesc in final doar prin aducerea noastra aminte.

Azi rememoram prima mea tabara din clasa a V-a la Blajoaia, momente din clasa a VII-a, a VIII-a, parte din liceu... Ce vremuri! Ce emotii la unele discutii, la unele ganduri, sperante, atingeri... Va vine sa credeti ca imi amintesc cu ce am fost imbracata la cheful unui coleg in clasa a VIII-a (si nu numai)? Se purtau si atunci colantii (aveam unii gri petrol – culoare greu de definit pentru baieti, stiu, dar fetele inteleg!:)) si bluzele mai lungi (era una misto cu un urs polar pe ea)... :)) Imi aminteam de tam tam-ul care se facea in clasa ca un coleg ma placea... (si eu pe el, dar ssssttt) si.. incercau colegii sa ma convinga sa-mi parasesc prietenul (primul meu prieten :D) pentru colegul meu. Ce copilarii! Ce frumos, sincer si naiv .. Dar n-au reusit! :P Eram serioasa in relatii de pe atunci! ;)

Si ajung sa ma gandesc ca tot ceea ce traiesc acum vor fi amintiri placute peste ani si ani si sper ca memoria sa ma tina tot ca pana acum, sa imi amintesc in culori, forme, arome, emotii... cat mai multe delatii ale existentei mele de acum. Mi-ar placea sa nu uit felul in care inca simt lipsa Lui cand e plecat .. si acum, dupa atata timp. Sa-mi amintesc nostalgia calda care ma cuprinde cand aud la telefon melodia specifica apelului lui. Sa resimt bucuria de a-l vedea mai repede decat ma asteptam... Damn, I'm still in love! :P

Da.... life is a beautiful song!

Resurse... umane

Te-ai gandit vreodata cat de mult insemni tu pentru cei din jurul tau? Cat de importante sunt gesturile tale, gandurile tale, cuvintele tale?... Fiecare avem in jurul nostru oameni apropiati, care vad in noi un sprijin, o inspiratie. Te-ai intrebat vreodata cum ii influentezi? Sau ce influenta au ei asupra ta?

In ultimul timp viata imi scoate in cale oameni faini... oameni pe care stiu ca ii gasesti destul de rar intr-o viata si te bucuri enorm cand ii descoperi. Chiar daca sunt oameni pe care nu-i cunosc... cu care n-am schimbat poate o vorba... am aruncat insa un ochi in sufletul lor. Bineinteles ca acum ma refer la blogurile pe care le citesc si comment-urile lasate la ele, la oamenii care intervin in emisiunea mea de la radio, oamenii care imi scriu pe mail. Insa sunt si oameni pe care ii redescopar, oameni dragi mie, care sunt langa mine si abia acum devin mai constienta de ei, de existenta lor, de influenta lor pozitiva in viata mea. Imi dau seama ca toate astea imi imbogatesc sufletul... si imi dau o stare de bine. Sunt tot timpul bine-dispusa, am energie, lucru care poate pe unii ii mira... si cateodata poate chiar ma simt vinovata cand vad ca cei din jur se lasa acaparati de probleme, sunt tristi, melancolici si nu pot sa ii ajut, sa le transmit si lor din veselia mea.

Si ajung sa constientizez din ce in ce mai acut cat de importanti sunt pentru mine oamenii. Imi amintesc ca am participat la un moment dat la un focus grup... si ne-au intrebat pe fiecare acolo ce ne place. Unii au spus primavara, altii muzica sau cafeaua de dimineata, eu am raspuns oamenii. Am inteles in ultimul timp ca ei sunt o parte importanta din sursa mea de energie. Imi incarc bateriile din discutii, din franturi de ganduri, din schimb de replici sincere si pline de sens ale unor oameni pe care nici nu-i cunosc, dar ii citesc si o parte din sufletul lor imi este familiar.

Le multumesc tuturor ca sunt, ca se deschid, ca isi exprima gandurile sincer, ca dau sansa altora sa-si “hraneasca” sufletul si fac ca viata sa fie “a beautiful song!”

Revolta...

Azi, dandu-ma pe net... am descoperit ca mai am o pagina de blog... pe care am scris o singura data. Poate asa ar fi trebuit sa incep si acest blog. Asa ca va las sa va delectati cu "revolta mea" din 21.03.2008:

"Am uitat cum e sa stai relaxat, cu ochii inchisi si sa asculti muzica! Sa nu te gandesti la nimic, doar sa fredonezi versurile pe care aproape le-ai uitat de cand nu le-ai mai ascultat cu atentie.

In lumea in care traim, cu toate (pre)judecatile superficiale, cu toate temerile de a schimba ceva, de a incerca ceva nou, care nu coincide cu ideile general valabile la nivel social, in aceasta lume te pierzi ; iti pierzi capacitatea de a te detasa, de a te ridica deasupra si a privi nepasator la vartejul in care esti tras. Uiti sa existi dincolo de aceste stereotipuri sociale. Te complaci in lasitatea celorlalti, te lasi condus de afirmatiile societatii, in loc sa gandesti si sa alegi ce te reprezinta ! Vrem mai mult, dar nu suntem in stare sa spargem cochilia in care traim toti impreuna ! Nu suntem in stare sa traim in afara turmei, sa riscam sa schimbam ceva! Ne multumim cu mediocritatea, ne plangem de ea si le-o reprosam celor ce ne-o « dicteaza », dar nu avem curaj sa alegem propriul drum !

In incercarea de a schimba ceva (macar in mine, daca nu si in afara), incep sa-mi etalez gandurile..."

Nu sunt perfecta

Perfectiunea e ceva utopic... cand vorbim de oameni. Nu intram in definitii! Pana la urma perfectiunea e diferita pentru fiecare dintre noi.

Nu are sens sa specific ca nimeni nu-i perfect, nici macar eu. Se intelege de la sine.;) Inca de la nastere am avut pb: canalele lacrimale imi erau infundate... deci nu puteam sa storc o lacrima. Dupa ce s-a rezolvat problema ... am avut de recuperat... asa ca am fost o plangacioasa, mai ales cat am fost mica. Acum mi-am mai revenit. Pana pe la 3 ani nu am prea vorbit, dar si cand mi-am dat drumul... nu m-am mai oprit. Cred ca asta e unul dintre cele mai mari defecte ale mele: vorbesc muult... si pe langa asta, desi ardeleanca, vorbesc fff repede. Si ca bonus: vorbesc taree! Avantajul: ma fac auzita ... si cand nu trebuie! :D

Mama m-a facut sa fiu altruista. Si tot timpul am fost interesata sa le fie bine celor apropiati mie. Si am incercat sa-i ajut, chiar si atunci cand nu si-au dorit (poate)! Si...sufeream cand vedeam ca imi resping ajutorul sau cand nu ma tratau cu aceeasi consideratie. Eu trebuia sa ma bag in viata lor... ca le placea, ca nu... Dar asa mi-am facut cativa prieteni. Putini, dar f dragi. Intr-un final... mi-am dat seama ca important e sa ma ajut pe mine, ca asa pot sa-i sustin si pe ceilalti mai bine... si am devenit putin mai egoista. Ciudat e ca odata cu egoismul “auto-educat” m-am pricopsit si cu o lipsa de interes fata de treburile casnice. Si din fata cuminte, harnica care am fost... am ajuns fata care isi mai aminteste din cand in cand ca ar trebui sa faca si curat... sau sa gateasca. Desi la partea cu gatitul m-am scos: m-am maritat si am facut diviziunea muncii... repartizand acest capitol in alta parte! ;)

Totul a inceput de aici. Si am ajuns sa constat ca imaginea conturata nu tinde deloc spre perfectiune! Imi place ce vad? Vad lipsa perfectiunii in tot ceea ce sunt/fac. Si totusi cel putin o persoana ma iubeste asa cum sunt: adica je. :D Si din cate am auzit mai nou, asta e cel mai important pas ca sa te accepte/iubeasca si ceilalti asa cum esti!

De aceea: life is a beautiful song!

speranta moare ultima...

Emisiunea de vineri (de ce inselam) - am o emisiune la Radio Polus... pt cei ce nu stiu inca - m-a facut sa realizez cat de usor se poate destrama un vis... eu am crescut cu o poveste... despre relatia de dragoste dintre 2 oameni, in care daca iubesti, respecti si ai ales acelasi drum, iti asumi responsabilitatea pentru toate astea si cauti multumirea, satisfactia, fericirea in interiorul cuplului, nu in afara. practic tot efortul si in acelasi timp placerea pe care le investesti la inceput in relatie, atunci cand construiesti, cand toate sunt bune si frumoase, nu dispar in momentul in care in cuplu intervine rutina sau problemele obisnuite oricarei relatii, ci se amplifica si scot la suprafata forta fiecaruia dintre cei doi de a gasi solutii si a "pune umarul" pentru ca tot acel timp petrecut impreuna pana atunci sa nu se fi scurs in van.

Asta e imaginea cu care am crescut eu. insa in ziua de azi ca sa rezisti, ca sa nu pierzi ani de munca si de implicare intr-o relatie, poti fi pus de multe ori in situatia de a te obisnui cu ideea sau de a-ti dori sa nu afli mai bine cand cel de langa tine nu si-a asumat partea lui de relatie si a ales calea mai usoara: infidelitatea. in aceste vremuri cuplurile care pun pe primul plan respectul fata de celalalt, fata de relatie si mai ales fata de sine devin utopii. devin asa-zisele relatii ideale, la care multi visam, cu speranta in suflet ca realitatea nu ne va ajunge si pe noi din urma.

Ca sa functioneze o relatie are nevoie de 2 elemente puternice, care sustin aceeasi directie. sunt practic 2 stalpi... iar daca unul scartaie, devine prea greu pentru celalalt sa suporte intreaga greutate a relatiei si poate ceda. exista cupluri care au o baza atat de solida incat o adiere de vant venita din directia infidelitatii aduce doar un aer rece, temporar, fara sa zguduie temeliile relatiei. pietrele aflate la temelie sunt mult mai puternice, iar fundatia mult mai adanca pentru ca o simpla pala de vant sa afecteze constructia. se pare ca aceastia sunt cei de invidiat, in cazul in care merg mai departe fara a simti gustul amar al unei astfel de experiente. sunt cei care realizeaza ca dragostea trece dincolo de partea umana din fiecare, dincolo de instinctele noastre care cateodata, ambalate in foite ce resping controlul si incarcate de povara problemelor specifice relatiilor, reusesc sa ingenuncheze constiinta noastra.

Pana la urma, lumea in care traim te impinge spre una din cele 2 situatii: afli si ierti sau afli si pleci. unii insa mai traiesc in povestea copilariei si mai cred ca speranta moare ultima... ;) realizeaza ca totul depinde de ei, de capacitatea lor de schimbare, de a fi altfel decat le dicteaza/arata societatea. pentru ei ceea ce conteaza este sa poti privi senin si cu aceeasi dragoste in ochii celui de langa tine, sa-i simti in zambet increderea si aprecierea, pentru ca nu uiti ca ati ales amandoi un drum comun, de buna voie si cu aceeasi speranta in suflet!

Pentru cei din urma: life is a beautiful song...