miercuri, 4 martie 2009

Nu sunt perfecta


Perfectiunea e ceva utopic... cand vorbim de oameni. Nu intram in definitii! Pana la urma perfectiunea e diferita pentru fiecare dintre noi.

Nu are sens sa specific ca nimeni nu-i perfect, nici macar eu. Se intelege de la sine.;) Inca de la nastere am avut pb: canalele lacrimale imi erau infundate... deci nu puteam sa storc o lacrima. Dupa ce s-a rezolvat problema ... am avut de recuperat... asa ca am fost o plangacioasa, mai ales cat am fost mica. Acum mi-am mai revenit. Pana pe la 3 ani nu am prea vorbit, dar si cand mi-am dat drumul... nu m-am mai oprit. Cred ca asta e unul dintre cele mai mari defecte ale mele: vorbesc muult... si pe langa asta, desi ardeleanca, vorbesc fff repede. Si ca bonus: vorbesc taree! Avantajul: ma fac auzita ... si cand nu trebuie! :D


Mama m-a facut sa fiu altruista. Si tot timpul am fost interesata sa le fie bine celor apropiati mie. Si am incercat sa-i ajut, chiar si atunci cand nu si-au dorit (poate)! Si...sufeream cand vedeam ca imi resping ajutorul sau cand nu ma tratau cu aceeasi consideratie. Eu trebuia sa ma bag in viata lor... ca le placea, ca nu... Dar asa mi-am facut cativa prieteni. Putini, dar f dragi. Intr-un final... mi-am dat seama ca important e sa ma ajut pe mine, ca asa pot sa-i sustin si pe ceilalti mai bine... si am devenit putin mai egoista. Ciudat e ca odata cu egoismul “auto-educat” m-am pricopsit si cu o lipsa de interes fata de treburile casnice. Si din fata cuminte, harnica care am fost... am ajuns fata care isi mai aminteste din cand in cand ca ar trebui sa faca si curat... sau sa gateasca. Desi la partea cu gatitul m-am scos: m-am maritat si am facut diviziunea muncii... repartizand acest capitol in alta parte! ;)


Totul a inceput de aici. Si am ajuns sa constat ca imaginea conturata nu tinde deloc spre perfectiune! Imi place ce vad? Vad lipsa perfectiunii in tot ceea ce sunt/fac. Si totusi cel putin o persoana ma iubeste asa cum sunt: adica je. :D Si din cate am auzit mai nou, asta e cel mai important pas ca sa te accepte/iubeasca si ceilalti asa cum esti!


De aceea: life is a beautiful song!

3 comentarii:

dia.tia spunea...

Daca iubirea e in noi.... totul poate fi frumos! Important e sa ne iubim noi insine! ;)

Anonim spunea...

E un Mare Salt sa reusim sa ne acceptam integral asa cum suntem. Cred k Saltul asta e precedat de un sir de pasi singulari executati de fiecare dupa propriul "ritm" interior/exteriorizat. Care in sine ritm fiind personal pt fiecare, e atat imperfect cat si perfect. Caci n-are cum fi decat paradoxal, ca insasi omul caruia ii este atasat.

Un comentariu imperfect, dar poate mult mai perfect rezonant cu ce am vrut sa zic =)

Vlad

dia.tia spunea...

Multe ganduri ascunde un astfel de comenariu... si mult adevar. Ritmul fiecaruia este stabilit de dimensiunea barierelor pe care si le-a creat fiecare. Sunt bariere sociale internalizate sau/si bariere proprii construite in procesul de auto-aparare. Atunci cand stii sa le deschizi, sa le depasesti... incepe adevaratul drum spre auto-acceptare. ;)